Charon. Râul Styx. (sursă: aici)

Umanitatea a încercat de-a lungul istoriei să ofere o latură consolantă propriei dispariții și a căutat să dea noțiunii de „moarte” o imagine mai puțin tragică. Fiind numită adeseori „Marea trecere”, de la ființă la neființă, moartea este mereu inevitabilă după sursele literare ale Greciei antice.


Astăzi, dacă facem trimitere la recentele „treceri” colective ce s-au petrecut în cele două capitale europene (Paris și București), am putea să contestăm latura inevitabilă a acesteia, însă neputința celor rămași în viață rămâne evidentă.

Frescă: „Charon, Morpheus and-other characters from Greek mythology” (sursa: aici)
Frescă: „Charon, Morpheus and-other characters from Greek mythology” (sursa: aici)

Dacă astăzi luciditatea oamenilor în privința morții este de neclintit și respectiv revoltătoare, pe vremea poeților antici greci, ea era identificată prin trimiteri simboliste. Vinovat de această separare definitivă se făcea un oarecare numit Charon, care avea misiunea de a duce sufletele proaspăt despărțite de trup, peste apa miticului râu Styx- apa dintre cele două lumi. Călătoria sau drumul era posibil prin intermediul unei luntri, al cărei vâslaș era Charon. Mitul amintește și de o anumită taxă sau plată pentru această călătorie, despre care unele izvoare literare amintesc a fi doi oboli. Deci, pentru a fi sigur că după moarte vei ajunge la destinația cuvenită, trebuie să ai bani. Ne este permis să facem haz de necaz: în „Broaștele” de Heracles găsim o notă pur umoristică, când, Dionysos având tonul sarcastic îi răspunde lui Heracles: „Phi, ce putere mare au doi oboli pretutindeni.

Vorbim aici, bineînțeles, de o mentalitate colectivă, care percepe la un nivel sceptic și în același timp cu deplină convingere, faptul că moartea deține o latură imaginară bogată.

În studiile relativ recente, Susanne T. Stevens și G. Thury  au colectat și analizat sursele literare antice care amintesc despre acel Charon și despre plata trecerii către lumea de dincolo. Chiar dacă sursele literare nu pot oferi decât o viziune șchioapă despre nenumăratele ritualuri săvârșite în casa aflată în doliu și despre superstițiile care le însoțesc; impresionant este numărul autorilor care fac trimitere la acest personaj mitologic. Cei doi cercetători au găsit, în izvoarele literare antice, 55 de autori care fac mărturia existenței în imaginarul colectiv a luntrașului Charon. Motivul „trecerii” și imaginea obsedantului personaj se găsesc în operele lui Vergilius, Horatius, Ovidius, Propertius, Tibullus, etc.

Cea mai veche mențiune despre  Charon apare într-un un poemul intitulat Minyas, compus înainte de sfârșitul sec. VI-lea a. Chr. Pausanias specifică, că în Minyas este scris următoarele: „Theseus și Pirithous nu găsesc barca, care transportă morții, ghidată de bătrânul luntraș Charon.

Dacă până aici avem doar simple trimiteri spre o aparentă existență a personajului mitologic, inscripția provenită din Teithronion din Phokis, datată din anii 500 a. Chr (fiind a doua timitere la mit ca vechime), aduce laudă acestui personaj intermediar celor două lumi: „Bucură-te, Charon: nimeni nu te vorbește de rău nici murind, căci ai dezlegat oamenii de trudă.”.

Astăzi, miturile și superstițiile nu ne mai consolează și e absolut necesar să fie așa. Poate, totuși, dacă ar fi să alegem să mai ținem cont de acestă latură iluzorică, l-am invoca pe Vergilius. În opera lui sentimentul rezonează, mai mult sau mai puțin, cu angoasa revoltei actuale. Și avem o trimitere la moartea neașteptată, sugerată printr-o alegorie: „Barca lui Charon este cea care răpește tinerețea înainte de înflorire.”

Cartea care m-a motivat să vă scriu acest articol se intitulează: „Anatomia unui ritual. Mărturia izvoarelor literare antice. Despre mitul lui Charon.”  de Agnes Alfoldy-Găzdac

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.